Join the new world

Timpul stătea în loc, cerul acoperit de nori multicolori creea parcă o cale spre raiul de nicăieri. În mijlocul câmpiei de foc şi fum corpuri înaripate străluceau în lumina apusului, desenând planul genezei. Un heruvim ţintuit de o suliţă străjuia o columnă, cu o mână încleştată pe coada ce îi străpungea pieptul de parcă ar fi încercat să nu cadă peste pământul îmbibat de sângele divin. Focul năpădise iarba arsă de soare, mistuind cadavre şi muribunzi, lăsând fumul să se ridice, negru, plin de păcat, spre înălţimi.

Îngenunchiat în nămol, sprijinit în sabia sa, Luceafărul îşi şterse, cu o mână murdară de traspirație şi praf, lacrimile rozalii ce nu ar fi trebuit să existe. Mihail îl privea superior în lumina ochiului de cer. Armura sa argintie era împresurată de mantia albă a Divinului, iar zâmbetul său biruitor îi dădea acea expresie arogantă ce de atâtea ori i se întrezărise pe faţă atunci când stătea în templu de-a dreapta Tatălui.

- Fă-mă să cred! urlă acesta.

Săbiile se sărutară într-o flamă albăstruie. Luceafărul cu un genunchi în pământ asigurându-şi greutatea în piciorul înfipt în nămol, Mihail obligându-l să rămână jos, mai jos decât el, aşa cum şi-a dorit intodeauna.

- Fă-mă să cred! mârâi cu glas obosit. Fă-mă să cred că lumea toată ne aparţine într-un tumult de sentimente.

Luceafărul îl împinse cu greutate şi se răsuci revenind în poziţia sa de luptă. Prinse în mâna stângă o altă sabie, mişcându-le într-un duet precum un şarpe cu dinţi veninoşi.

- Sentimentele te fac slab, Lucifer. Nu ai vrut niciodată să înţelegi regulile jocului. Ei trebuie să se nască, să trăiască pentru a ne sluji. Nu este locul nostru sa ii iubim pe ei, ci al lor sa ne iubească! Apoi... Tragic... Trebuie să moară. De ce să vorbim de sentimente ce nu ar trebui să existe? Ce nu ne aparţin!

Se rotiră într-un cerc, săbiile se sărutară iarăşi, febril, scânteind. Loviturile intrară într-o frenezie de sus, jos, părând şi pişcând în carnea lor până ce Luceafărul alunecă în noroi, iar Mihail îi străpunse umărul cu sabia sa.

- Numele tău este Lucifer, căpetenie peste legiuni, pentru că tu eşti cea mai strălucitoare stea în această noapte. Tu şi farsa divină...

Durerea îl făcu să urle în timp ce Mihail răsuci tăişul în rană.

- S-a terminat.

Iar trăsnetul căzu între ei, făcând sabia să strălucească în lumină albă a Divinului spărgându-se în milioane de bucăţi scânteietoare.

- Da, s-a terminat, şi cu o ultimă resursă de putere Luceafărul se ridică brusc, iar sabia sa îi străpunse platoşa într-un gâlgâit de sânge, ridicându-l uşor de pe loc. Sângele i se scursese de pe buzele roşii, peste bărbia arcuită, peste armura albă şi pieptul plat.

- Tată, Tată, în mâinile tale-mi încredinţez sufletul... oh... Frate ... Frate ... De ce m-ai părăsit? …

Îl lăsa să cadă în genunchi, apoi cu o lovitură îi depărtă capul de corp.

- Şi îngerii trebuie să moară... Mihail.

Luceafărul căzu în genunchi, prinzând în mâini nămolul şi scuipă şi viaţă şi moarte. Privi spre cer, triumfător.

- Nu... Nu! Tu ce ai vrut să fii ca ei, să vezi prin ochii lor pământul. Tu, steaua răsăritului, cel ce pacatuit-ai prin simţiri ce nu-ţi erau permise, NU ... tu nu vei muri. Ci vei vedea din lanţul meu cum fii tăi vor cere sânge, cum se vor ridica ei din nimic şi in nimic tot vor ajunge. Şi vor lupta şi sclavi vor fi, şi fără biruinţă. Ce prin război zidit-ai tu, doar moartea îl va stinge.