Join the new world

Fara sa vreau, de o vreme incoace o cam dau in "dusuri scotiene". Una calda si una rece. Una d'alu Hyde si una d'alu Jekyll🙂
Asa ca m-am gandit(am simtit de fapt) ca trebuie sa inchei aceasta idee, lasata oarecum agatata in aer.

Daca nu ati citit prima parte si CHIAR vreti sa o intelegeti pe asta, va recomand sa dati o geana peste prima. Asa-i in firea lucrurilor... zic eu😁

---

Pasii o purtau haotic prin labirintul de stradute pavate cu piatra cubica. Un oras vechi, un oras mort... parca. Si ea... un zombi pe care pasii o tarau mai departe cu o vointa a lor proprie. Doar urma lacrimilor uscate pe obrazul ei demonstrau ca INCA mai e vie.

Nici nu mai incerca sa se impotriveasca. N-avea sens. Se lasa in voia lor, dezarmata de orice urma de vointa proprie. Ferestre cenusii, porti cu arcade crapate si mancate de carii, ganguri intunecate ca niste guri flamande gata sa te inghita si sa te arunce in alta lume.

O ora? O zi? Un an rataci pe acele strazi? Sau timpul se oprise poate demult suspendat undeva intre vis si realitate? Hmm... intre virtual si real? Nu stia! Nici nu voia sa stie...

Un ras de femeie o facu sa tresara si chiar reusi sa o trezeasca brutal si doar pe jumatate, din aceasta transa. Era ceva strident, chiar obscen in acel ras. O impietate chiar, in acest cimitir din pietre vechi cubice. O enerva acel ras. Il ura. Nu se potrivea cu acea lume si parca radea de ea si de durerea ei.
Se apropie de locul de unde venea acel... sacrilegiu. Tot corpul ei era incruntat... nu numai ochii. Cine era cea care indraznea?
Rasul disparu pentru moment. Nu mai stia de unde venise. Poate i s-a parut. Ba nu! Dupa un timp, aceeasi voce, acelasi timbru incepu sa scoata niste gemete ciudate. Se opri speriata. Nu erau gemete de durere ci acele sunete pe care orice femeie le putea intelege fara sa le fi auzit vreodata, inainte. Sunete care erau adanc sapate in memoria genetica a oricarei femei.

Se apropie usor... ca un hot, de deschizatura intunecata si arcuita a unui gang si... privi. De fapt incerca sa patrunda intunericul acelui gang. La inceput vazu doar o umbra cu patru maini si patru picioare. Apoi... dupa ce se obisnui cu intunericul, vazu... Barbatul si femeia...

EA, rastignita parca pe perete... in extaz... cu gura intredeschisa si ochii inchisi... EL... in genunchi in fata ei ca un preot sau calugar in fata unei statui, cu bratele incolacite pe trupul ei si fata ingropata in pantecele acesteia. Ca un ocnas disperat care credea ca doar pe acolo mai poate sa evadeze si de parca de asta depinde toata viata lui.

Scena in sine era de o vulgaritate aproape sacra, o imagine obscena dar frumoasa in acelasi timp prin puritatea ei... dar pentru Ayla a fost ca un cutit infipt in tampla. Lacrimile care apucasera sa i se usuce au navalit din nou peste obrazul ei frumos si palid. Gemu infundat. Un cu totul altfel de geamat fata de cel al femeii rastignite in placerile carnii.

Fugea... zbura... fugea... nici ea nu stia...

Intr-un tarziu se opri fara rasuflare dupa un colt.
La doi pasi de ea... doua mese, umbrele de soare. Se aseza ostenita...
- O cafea, un pahar cu apa... un expresso? Cu ce sa va servesc? - spuse o acolada de om rasarit din gura unei usi.
- Orice... spuse ea absenta, cu ochii insurubati in servetelul alb de pe masa.

Intr-un tarziu isi scoase mecanic pixul din buzunar si incepu sa astearna numere pe acel servetel. Cifre fara noima, fara nici un inteles... un mister ascuns in coduri cunoscute parca numai degetelor care manuiau instrumentul de scris:
....011101000110010100100000011010010111010101100010011001010111001101100011....

Iar in minte ii rasunau pe rand propriile-i cuvinte asternute in ultima scrisoare catre EL, catre iubitul ei necunoscut, catre avatarul si numele care probabil nu era al lui. Catre cel care a reusit sa o invie dupa atata timp si apoi sa o ingroape in acelasi loc. Ce om ciudat... Ce nume ciudat... Albrecht Pustnik. Ce mult iubea acel nume si cata durere ii provoca in tot corpul:

"Te astept, Te astept. Imi lipsesti... Te-am asteptat... Nu mai pot...Ma prabusesc🙁... Adio!"

Poate ca nu trebuia sa-i trimita acel email. Poate ca trebuia sa mai astepte. Poate ca... Poate...
Nu!... E prea tarziu...

...............

Vara era pe sfarsite. Nici nu mai stia cand a trecut. Ea parca nu a fost acolo. Hotarase insfarsit sa plece. Sa uite. Sa lase totul in urma. Si asta ii dadea parca putere.

Isi aminti... Daa... anuntul. Offf... Azi trebuiau sa soseasca cei care doreau sa inchirieze apartamentul. Acea camaruta plina de amintiri dureroase. Parca se simtea mai bine... Dupa atata timp simtea parca o alta energie. Ceva aproape placut. O speranta vaga ca odata ce va lasa in urma acel apartament viata va incepe sa curga incet, incet mai departe.

Auzi un ciocanit in usa, se uita mecanic la ceasul de pe perete si sari de pe scaun. Era 10 dimineata... ora din anunt. Ufff... isi arunca in graba un capot peste umeri si-l aduna in jurul gatului sa se acopere cat de cat si deschise usa.
- Va rog sa ma scuzati. N-am avut timp sa ma schimb. Poftiti va rog... poftiti, reusi ea sa spuna fastacita.
- Nici o problema, raspunse strainul.

Il conduse pana in mijlocul camerei si spuse:
- Aceasta este camera si acolo este... Se auzi un alt ciocanit in usa... "Va rog sa ma scuzati... cred ca e un alt client"
Si zbura sa deschida usa celuilalt pretendent la apartament.

Le arata in fuga ce trebuiau sa vada... Nici nu era prea mult de vazut. Se grabea si abia astepta sa se termine totul. Isi invita totusi musafirii sa ia loc:
- Doua secunde sa pun de-o cafea, spuse ea. Apropo... eu ma numesc Ayla. Si intinse mecanic mana catre cel mai apropiat dintre straini. Tipul... un nume pe care nu-l auzi. Nu o interesa. Se intoarse inspre celalalt cu aceeasi mana intinsa dezinteresata dar acesta nu-i intinse mana:

- Stiti... eu... adica... cum sa va spun... eu... aaaa... nu am venit pentru apartament. Eu nici nu v-am citit anuntul. Am venit sa va aduc ceva ce ati pierdut mai demult.
Si spunand acest lucru ii intinse cartea.
- O aduceam mai demult, adauga el, dar abia azi dimineata m-am uitat mai atent si am gasit adresa pe coperta interioara.
Cartea ei... cartea pe care o uitase pe banca... in acea zi. Si o data cu cartea toata durerea ei se intoarse din nou. Camera incepu sa se invarta cu ea si se lasa sa cada greu pe un scaun. Dupa un timp reusi sa ingaime:

- Ma scuzati... nu ma simt prea bine. Respira greu. Dintr-o data, aerul din camera devenise insuficient
... iar apoi, printre lacrimi, spuse...
- Va multumesc mult domnule! Nici nu stiti cat de mult tin la cartea asta. Nu v-am retinut numele...
- Nici nu m-am prezentat inca, spuse strainul cu un zambet crispat. Parca si el avea lacrimi in ochi. Sau i se parea... Albrecht ma numesc. Albrecht Pustnik...

Abia atunci se uita in ochii acelui om. Si nu mai vazu nimic altceva. Doar acei doi ochi adanci care parca o trageau in abisul lor. Simtea ca toata greutatea corpului ei a disparut. Ca s-a contopit cu aerul camerei. Si camera a disparut... si intreaga lume din jurul ei si... intregul univers era dominat doar de acei doi ochi negrii care o hipnotizau.

Timpul? Ce-i acela timp? Un secol? O secunda? Un minut? Ce mai conta? Auzi parca in departare geamatul acela al femeii rastignite pe peretele acelui gang intunecat dar parca suna altfel. Oricum simtea altceva acum... total diferit. Sau era ea cea care gemea? Nu stia...
O voce insa o trezi brusc la realitate:

- Doamna... nu va suparati... cum ramane cu apartamentul? ... sparse nerabdator tacerea... celalalt, clientul la apartament.
Insa Ayla nu putea sa mai raspunda. Nici nu mai putea sa se miste. In locul ei au raspuns insa... ochii negrii si mari in care ea continua sa se afunde:

- Ne pare rau domnule, spuse Albrecht. A fost o mica neintelegere. Apartamentul nu mai este de inchiriat...

Si atunci EA, si EL, si camera, si tot universul au izbucnit in ras. O singura persoana nu radea... clientul care uitase sa-si mai inchida gura😁)