Povestea unui copăcel

Day 2,132, 02:24 • Published in Romania Romania • by sokm

Acest articol participa la
concurs

Povestea unui copăcel

Era odată, departe, departe într-un colţ uitat de lume, într-o pădure un mic copăcel, creştea firav, încet încet abia ridicandu-si crenguţele subţiri şi verzi către soarele ce îl zărea printre crengile unui copac uriaş, cu crengile groase şi puzderie de frunze mari şi verzi ce îi furau micului copăcel şi fărâmă de soare ce reuşea să străbată printre ele atunci când vântul adia.

Zi de zi, micul copăcel încerca să crească însă copacul încercând să-l protejeze, sau poate din egoism, îi limita şansa la viaţă micului copac.
În zadar încerca să fure o rază de soare, în zadar îşi dorea ca prin crengile lui firave să cânte păsărele şi să simtă adierea vântului, în zadar îşi întindea ramurile să cuprindă zâmbetul soarelui...nu putea, era prea mic, prea slab, prea timid şi speriat...
Într-o bună zi micul copăcel se hotărâ să îşi urmeze visul, vroia să fie liber, să crească înalt ca marele copac, să simtă fiecare adiere de vânt cum îi mângâie frunzele ce îi dansau şi cântau în înaltul cerului, vroia să simtă ploaia, să o simtă cum îi spală fiecare frunză şi cum păsărelele i se ascund în cuiburi şi... soarele....acel soare la care visa zi de zi şi care îşi dorea să îi încălzească frunzele şi trunchiul firav, atât de mult visa micul copăcel...iar la venirea ierni vroia să fie atât de mare încât să cuprindă în ramurile lui tot soarele şi toată căldura razelor ce acum doar le zărea prin crengile marelui copac...iarna....frumoasa iarnă, ce tare îşi dorea să fie el marele copac alb.

Cu mii de vise şi speranţe, micul copăcel îşi smulge încet rădăcinile încolăcite şi sugrumate de marele copac, rănindu-se, târându-se, pierzându-şi frunze, rădăcini şi seva, micul copăcel porneşte la drum.
Timid şi speriat privea totul în jur, era atât de nou, într-o lume veche, atât de nesigur pe el încât îi tremura fiecare frunzuliţa iar rădăcinile lui se împiedicau la fiecare pas.
Deşi avea atât de multe speranţe şi vise, micul copăcel plecat în lumea mare fu întâmpinat de nori, nori mari şi negri îi acoperi cerul unde spera să gasească soarele şi o ploaie torenţială îi biciuia fara milă trunchiul...îi era greu, era singur, se lupta în ploaie să se acopere, să nu fie doborât la pământ şi acoperit de mâlul ce îi îngropa rădăcinile firave.

Soarele, acel soare spre care plecase să îl cuprindă şi să îl ajute să crească mare, să fie un mare copac, acel soare fugise de pe cer şi lăsase în urmă doar nori şi ploaie, iar toate astea copăcelului îi rupeau frunză cu frunză, ramură cu ramură...
Cu greu înainta micul copăcel, nu ştia unde se putea ascunde soarele, nu simţise razele arzătoare, nu simţise adierea vântului şi nici dezmierdarea ploi....era pierdut în lume, timid, speriat, tremurând la fiecare bătaie puternică de vânt şi la fiecare strop de ploaie rece ce îl lovea fără milă...
Plâns, speriat, dezamagit şi fără curajul de a merge înainte micul copăcel îşi pierdu speranţa de a creşte un mare copac şi încet încet zdrobit cu crengi sfâşiate şi frunze pline de nămol se târâ înapoi în umbra marelui copac. Acolo era linişte, ploaia şi norii negri nu îl ajungeau, ci doar câţiva stropi de ploaie îi spălau seva ce îi curgea, frunzele rănite şi le ascunse în trunchiul zgâriat şi lovit, ascunse în el şi visul spre soare şi dorinţa de a creşte un copac mare, încet încet îşi plecă ramurile firave îşi strânse frunzuliţele rămase îşi înfipse rădăcinile însângerate sub rădăcinile marelui copac şi cu nepăsare şi fără viaţă în el îşi plecă ramurile şi de acum trăieşte doar să trăiască, vede soarele cât să îl vadă şi există doar pentru că încă tăietorul de lemne nu i-a auzit glasul ce îl strigă neîncetat..taie-mă pe mine acum...acum....