O Balada, din fluier

Day 957, 00:12 • Published in Republic of Moldova Romania • by Alter Dio

Buna dimineata, prieteni

Fiind sfanta zi de Duminica, m-am gandit sa las deoparte polemicile si luptele intestine dintre cei vreo 30 de oameni care se chinuie sa dea si al treilea click in eMoldova.

M-am gandit sa va spun o poveste pastorala, simpla si fara talcuri ascunse.

Dar mai intai, o dedicatie de la Alecu Donici pentru prietenii mei care conduc eMoldova:

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-au tras,
Ci tot pe loc au rămas.
Simplista si transparenta dedicatie, mai interesant e de identificat personajele 😛


Si acum, povestea relaxanta, pe care am hotarat sa v-o cant astazi:


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi tot s-ar povesti si barfi, intr-o tara indepartata –peste sapte Marii si sapte tarii, cativa oieri.

Ciobani nu erau; era chiar crema, elita cum s-ar spune, a oierilor. Adica vreo doi la suta, ei adunandu-se in fiecare seara intr-un cerc trasat pe pamant –sub un copac, la umbra- ca sa sublinieze singularitatea lor pe de o parte si pe de alta pentru ca sa nu se umileasca reciproc calcandu-se unul pe altul pe umbra sau doamne fereste scuipand coji de seminte pe proiectia corpului lor care se opunea cu curaj trecerii soarelui.

In fiecare zi dadeau mancare oitelor.

In unele zile, pe rand, ei luau fluierul si le cantau oitelor ca sa le tina active si treze – unii cantece despre originea oilor ca sa le confere o identitate si chef de viata, mancat si reproducere, altii amintindu-le ca se trag dintr-o mare turma elementul principal fiind felul de behaitura si deplangand in doine nostalgice vremea cand pasunau impreuna cu cele miorite din Muntii de peste Apa, altii aratandu-le realizarile si nerealizarile lor ca turma si in fine, din cand in cand aratandu-le toiagul celor care poate au mancat din banita celorlalte sau pur si simplu erau negre.

Unele cantece erau simple si linia melodica era saltareata si oitele incepeau sa creada da cea mai importanta parte a lor sunt cornitele, insufletind patea lor de suflet care stie ca in turma ne sta puterea; altele insa erau complicate, pline de meandre melodice subtile, acestea din urma fiind adresate doar celor putini care mananca doar iarba subtire, rarefiata aproape, diafana a pasunilor greu accesibile apropiate de cer.

Dar doar oierii stiau ca aceste cantece nu au rostul declarat… menirea lor era de fapt adunarea oilor in jurul baladistului care, chiar in timpul in care oile erau in extaz, reverie, incrancenare sau visare –dupa caz si stilul fiecarui oier- pe ascuns el si ajutoare alese chiar din turma dar discrete si fidele, le mulgeau eficient.

Laptele e un melanj magic, hranitor, din care oierii faceau: statui de branza tare, mici discuri din branza galbena fermentata pe care le purtau in piept cu mandrie, uneori cei mai buni dintre ei folosind o alchimie astazi pierduta, extrageau aurul soarelui si mineralelor ingurgitate de turma, il izolau, il cristalizau si il puneau in pusculite stiind ca nu era chiar aur adevarat, dar cu toate astea sclipitor si de aceea, dezirabil.

Din timp in timp, oierii scoteau cate o oita din turma (alegerea e simpla, o iei pe cea care tine capul ridicat si urechile ciulite in lipsa de alt criteriu) si o aduceau in fata turmei, o dadeau cu cenusa si o declarau neagra. Chiar turma, atunci, se dezicea de oaia neagra si o trimitea cu placere in ceaunele si pe protapurile oierilor, cu bucurie, in urma unui proces scurt si fara sanse pentru victima sacrificata.
Cu aparenta regretelor, oierii ii luau gatul public stropirea cu sange pe lanurile turmei declansand o frenezie samanica, entuziasm si extaz.


Cate un cioban avea regrete.
Regretele slabesc omul, asa ca ceilalti il luau, daca nu apuca sa se izoleze singur si sa fuga departe, il imbracau intr-un cojoc mitos si dupa doua-trei descantece bolborosite, magice, il faceau oaie si il trimiteau la pascut – deseori, aceasta noua oaie era chiar cea care ridica cornitele in timpul baladelor de seara, amintindu-si cumva vremurile cand avea acces la fluier si era, bineinteles, aleasa pentru sacrificiu.

Mii de ani au trecut peste turmele noastre, fara sa se schimbe nimic (poate doar tehnologia mulsului, sau faptul ca fluierele mergeau acum la curent si oile le ascultau in casti sau le citeau versurile pe monitoare amplasate convenabil langa strunga de muls). Si astazi, se spune ca ele exista. Se mai spune ca in realitate noi suntem chiar parte din turma. Ce e ciudat e ca se spune ca oierii sunt si ei parte a unei turme, de oieri stapani, asa cum oaia e stapanul populatiei proprii de purici, dar si ei asculta alte cantece venite de mai sus si de mai departe.


Nu stiu daca e adevarat… e doar o poveste, dar care e originea povestilor?



Cat despre mine?

Ia toje baladist.



ziar membru Orion Point