Lacustră

Day 1,474, 02:05 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by MirunaX

Un ocean. O mare. Un lac. Un râu.

Apă.

E ud.
Totul e ud, iar soarele nu pare să ajungă până aici, jos… E prea întuneric şi mă simt învăluită de o forţă care e mai presus decât mine. Mă strânge din ce în ce mai tare şi simt cum rămân fără aer.

Mă sufoc.

Mă chinuie.

Tot încerc să o îndepărtez, însă parcă se lipeşte şi mai mult de mine. Cu ce am greşit ? Nu voiam decât să fiu lăsată în pace, aici, jos, unde totul este ud. Aici am crescut, aici am prins rădăcini… aici este casa mea. De când mă ştiu, mereu, am fost numai eu şi egoul meu, îngropate într-o mare moartă. Nimeni nu ne vizita niciodată, iar cei care încercau sfârşeau prin a se sufoca.

E vina mea ?

Da. Tot timpul a fost, chiar dacă am încercat să o pasez altora. Mereu, dar mereu, nici măcar o singură dată nu a fost vina altcuiva în afară de mine.

Mă enervează.

A venit iar. Nu înteleg, de ce nu renunţă ? Nu întelege că totul e în zadar ?

Am încercat să îl fac să renunţe. Mi-am înfipt ghearele în el, am scos tot ce este mai rău; l-am atras de partea mea, încet, l-am făcut să creadă în mine, l-am sedus şi, apoi… l-am lăsat să cadă.

Şi, a căzut.

Dar, s-a ridicat din nou, parcă şi mai puternic ca data trecută. Forţa lui era mai mare decât întunericul din jurul meu. A început să strălucească, luminându-mi tot în cale. Şi-a întins aripile protectoare asupra mea, parcă mai puternice ca niciodată şi, a început să mă ridice.

Pe măsură ce simţeam apa mai caldă, aerul curat şi vedeam lumina orbitoare ce avea să mă aştepte la suprafaţă am început să mă bucur.

Pentru prima dată auzeam ritmul inimii mele.

Pentru prima dată aflasem ce înseamnă bucuria, dragostea, fericirea.

La suprafaţa totul era atât de diferit, atât de alb, atât de pur… Dar eu… Eu încă eram murdară. Mi-am aruncat straiele învechite şi pline de ură şi le-am luat pe cele noi. Erau frumoase, angelice.

Era acolo, şi mă aştepta.

Lumina orbitoare începea să prindă formă, conturându-se într-o silueta masculină, aripile lui începând să se transforme în braţe.

A întins mâna.

M-am îndreptat, sfioasă, cu capul plecat, către el. Îmi părea rău pentru ceea ce îi făcusem. Nu meritase. Nu voise decât să mă ajute. Atât.

Atunci când am i-am simţit atingerea o mie de ace mi-au trecut prin corp.
Începusem să plâng.
M-a luat în braţe şi mi-a spus : « O să fie bine, nu îţi face griji . »

Şi, de atunci, în fiecare seară, pe malul lacului privim apusul împreună.



Pentru concursul lui directx