Join the new world

Capitolul III-Taina ascunsă-a doua parte

Decebal îngenunche pe câmpul acoperit de iarbă şi buruieni călcate în picioare şi cercetă semnele cu ochi de expert. Urmele îi spuneau că într-adevăr cerbii trecuseră de pajişte, cu numai o jumătate de oră înainte. În curând, se vor opri să înnopteze. Prada pe care o urmărea, o căprioară nu prea mare, care şchiopăta vizibil cu piciorul stâng din faţă, se afla încă în turmă. Era de mirare că ajunsese atât de departe, fără s-o prindă urşii sau lupii.

Cerul era întunecat şi limpede, iar în aer se simţea un vânt uşor. Un nor argintiu, ale cărui contururi sclipeau în lumina difuză a lunii pline din timpul echinocţiului de toamna, cuibărite între două piscuri, pluti pe deasupra munţilor care-l înconjurau pe băiat. De-a lungul coastelor muntoase se prăvăleau torente izvorâte din gheţarii masivi sau din câmpurile de zăpadă strălucitoare. Fundul văii era acoperit de o ceaţă atât de deasă, încât aproape că nu-şi vedea picioarele.

Decebal avea şaptesprezece ani, adică în mai puţin de un an urma să ajungă la vârsta bărbăţiei. Avea ochi verzi, pătrunzători, umbriţi de sprâncene albe. Purta haine de lucru, ponosite. La cingătoare avea o teacă în care se afla un cuţit din os şi avea un arc din lemn de frasin, într-un tub din piele de demon, care să-l apere de ceaţa umedă. Ducea în spate o desagă într-un cadru de lemn.

Urmărind cerbii, pătrunse adânc în Carpaţi- lanţul de munţi sălbatici care se întindea de-a curmezişul Daciei. Multe poveşti, cel mai adesea rău prevestitoare şi mulţi oameni ciudaţi proveneau din aceşti munţi. Totuşi, lui Decebal nu-i era frică de Apuseni - era singurul vânător de pe lângă Sarmisegetusa care îndrăznea să-şi urmărească prada până în străfundurile cotloanelor sale stâncoase.

Plecase deja de trei zile şi hrana aproape i se terminase. Dacă nu răpunea căprioară, nu-i rămânea decât să se întoarcă acasă cu mâna goală. Dar familia lui avea nevoie de carne pentru iarnâ care se apropia cu repeziciune şi nu-şi călcau pe onoare să ceară de la unchiul său.
Decebal se ridică în picioare, liniştit şi sigur pe el, în lumina slabă a lunii, apoi se afundă cu paşi mari în pădure, îndreptându-se către o văioagă în care era sigur că tuma îşi făcuse culcuşul. Vârfurile copacilor îl împiedicau să vadă cerul şi aruncau umbre neregulate pe pământ. Nu mai privea în urmă decât din când în când; ştia drumul.

Ajuns la văioagă, îşi încordă arcul cu mişcări sigure, apoi scoase trei săgeţi şi puse una în arc, păstrându-le pe celelalte în mâna stângă. Lumina lunii dădu la iveală vreo douăzeci de siluete ghemuite la pământ, nemişcate - cerbii care se culcaseră în iarbă. Căprioară pe care o urmărea se afla la margine, cu piciorul stâng întins într-o poziţie nefirească.
Încetişor, Decebal se strecură mai aproape, ţinându-şi arcul la îndemână. Acum, tot chinul lui de trei zile încoace urma să dea roade. Respiră adânc, încă o dată, ca să se liniştească şi... chiar în acel moment o explozie sfâşie întunericul nopţii.

Cerbii săriră în picioare. Decebal se aruncă înainte, fugind prin iarbă, în timp ce o pală de vânt fierbinte îi atingea obrajii. Se opri brusc şi trimise o săgeată către căprioara care tocmai ţâşnea din loc. Trecând la mai puţin de un deget de lângă ţinta, săgeata se pierdu în întuneric cu un foşnet. Băiatul blestemă şi se întoarse pe loc, potrivind, din instinct, o altă săgeată.
În spatele său, acolo unde o clipă în urmă fuseseră cerbii, iarba şi pomii fumegau de jur împrejur. Cei mai mulţi dintre pini îşi pierduseră acele. Iarba de dincolo de porţiunea pârjolită era culcată la pământ. În aer se învălătucea o trâmbă de fum care împrăştia miros de ars. Chiar în mijlocul zonei afectate se găsea inelul. Ceaţa se învolbură peste locul ars şi se răsucea deasupra pietrei, ca şi cum ar fi căutat să o cuprindă cu braţe transparente.

Timp de câteva minute, care i se părură foarte lungi, Decebal rămase cu urechile ciulite, căutând semne de primejdie, dar în jurul său nu se mişcă nimic în afară de vârtejurile de ceaţă. Dădu cu grijă drumul corzii la arc, apoi înaintă. Se opri în faţa inelului, învăluit în umbra palidă lăsată de lumina lunii. Mişcă uşor inelul, folosindu-se de o săgeată şi sări înapoi. Cum nu se întâmplă nimic, se aplecă şi îl ridică în mâini cu grijă.

Lui Decebal inelul i se părea frumos, dar totodată înspăimântător. "De unde o fi apărut? Oare are vreun folos?" Apoi îi veni o idee şi mai tulburătoare: "O fi apărut aici din întâmplare sau cineva a vrut să ajungă la mine?" Un lucru învăţase şi el din vechile poveşti şi anume că magia şi cei care se foloseau de ea trebuiau abordaţi cu grijă.

"Dar ce să fac eu cu inelul ăsta?" Ar fi fost aiurea să îl ia cu el, poate chiar periculos. Poate ar fi mai bine să îl arunce. Rămase pe gânduri, fără să se poată hotărî şi aproape că-i dădu drumul să cadă, dar ceva îl opri. "Aş putea să îl folosesc măcar ca să cumpăr de mâncare", se decise el ridicând din umeri şi îl puse în desagă.

Văioagă era un loc prea expus pentru a-şi putea face acolo culcuşul în siguranţă, aşa că se strecură din nou în pădure şi îşi alese locul de dormit la adăpostul rădăcinilor unui copac răsturnat. După o masă rece cu pită şi brânză, se înveli în pături şi adormi, cântărind în minte ce se întâmplase.