Join the new world

Capitolul II-Taina ascunsă-prima parte

Un vifor puternic se pornise din Nord, răscolind străbuna Dacie până în adâncurile ei. Totuşi, anticii noştri munţii ne-au ţinut departe de vitregiile naturii. În sânul lor ne-am găsit întotdeauna adăpostul de veci, fiecare fiu al muntelui având un loc promis acolo. În inima Carpaţilor, era un versant care era considerat blestemat de localnici. Era numit ironic Dracodava.

Noaptea deja începea să cuprindă munţii, totuşi acuma avea ceva special faţă de alte dăţi. Întunericul parcă se grăbea să cuprindă pământul, iar el încercă să se apere prin aburii laptosi, care străluceau în lumina nopţii, astfel creand un peisaj sumbru.
Un druid scrută peisajul cu ochii lui stridenti, primul ochi având o culoare verzui aprins, cel de-al doilea fiind de un auriu stins, fad. S-ar fi putut foarte bine integra peisajului sumbru dacă nu ar fi avut o togă de un alb deschis, suprastrălucitor, care lumină zona în care se afla pe o distanţă de aproape un kilometru.

Druidul clipi surprins. Mesajul fusese corect: cei pe care-i aştepta ajunseseră. Sau poate era o cursă ? Stătu pe gânduri o clipă,apoi spuse, pe un ton rece:

-Răspândiţi-vă ! Ascundeţi-vă dupa copaci şi tufişuri ! Opriţi pe drum pe oricine vine ….sau veţi muri !
În jurul său se foiau douăzecişipatru de romani, înarmaţi cu săbii forjate în lava vulcanului care a distrus Pompeiul şi cu scuturi sub formă de dreptunghi, cu un vultur cu cap de dragon desenat pe ele. Romanii se pierdură imediat în frunziş, bombănind în timp ce se ascundeau. În scurt timp, foşnetul se potoli, iar pădurea se cufundă din nou în tăcere.

Druidul, ascuns în spatele unui trunchi pătruns de putregai, privi cu o fericire sadică pe cărare. Era prea întuneric pentru ochii omeneşti, dar pentru el lumina palidă a lunii era la fel de limpede ca razele soarelui strecurate printre copaci ;privirea sa diavoleasca deosebea clar fiecare amănunt. Rămase nefiresc de liniştit, având în mănâ o baghetă, subţire, cu o nuanţă care avea aceeasi culoare cu a ochilor lui. De-a lungul baghetei se putea zări o dungă, de grosimea unui fir de păr. Era o armă care putea face multe in mediul in care a fost creată.

Trei cai albi, purtându-şi calăreţii, veneau la trap către locul ambuscadei; capetele lor se înălţau trufaşe, iar pielea luminată de luna le sclipea ca argintul topit.
Calăreţul din frunte era un buriviator cu părul argintiu şi ochii de culoarea soarelui. Era suplu, dar bine clădit, ca o lama de oţel. Purta pe spate un arc de mari dimensiuni, iar la şold avea un topor din diamant şi o tolbă plină de săgeţi cu pene de phoenix la coadă.
Cel care incheia sirul avea un chip la fel de luminos, cu trăsături ascuţite, ca şi primul. În mănâ dreaptă ducea o lance lungă, iar la şold avea un stilet din argint pur. Pe cap, purta un coif din azul si aur, foarte frumos lucrat.

Între cei doi calărea o domnită atalantă cu părul auriu ca o rază de soare, care privea liniştită în jur. Ochii ei adânci, încadraţi de şuviţele lungi şi aurii, scânteiau plini de viaţa. Deşi purta veşminte simple, fară podoabe, frumuseţea nu îi era umbrită absolut de loc. Avea o sabie la şold şi în spate, un arc mare şi o tolba. Ducea în poală o pungă de piele spre care privea des, ca si cum ar fi vrut să se asigure că încă o mai are.
Unul din buriviatori vorbi cu glas scăzut, aşa că druidul nu putu să-i audă cuvintele. Domniţa îi răspunse pe un ton evident poruncitor, iar cei doi străjerii îşi schimbară locurile. Cel care purta coif trecu în frunte, mutându-şi suliţa, pentru a o putea apuca mai bine. Trecură pe langă locul unde se ascundea druidul, împreună cu primii dintre romanii, fară să banuiască nimic.

Druidul simţea deja gustul victoriei, când, deodată, vântul îşi schimbă directia şi începu să bată către buriviatori, purtând mirosul greu al romanilor. Caii nechezară speriaţi, scuturându-şi capetele, iar călăretii îşi încordară trupurile şi, rotindu-şi privirile încoace şi încolo, se intoarseră în loc şi o porniră la galop.
Calul domniţei se năpusti înainte, lăsându-i pe străjeri mult în urmă. Romanii ieşiră din ascunzătoare şi, ridicându-se, începura să tragă un potop de săgeţi. La rândul său, druidul sări din spatele trunchiului de copac, îşi inalţă bagheta şi strigă:

-Aqua Electricum Lovitum
Un fulger roşu ţâşni din vârful baghetei către domniţa atalantă, aruncând o lumină sângerie asupra copacilor. Îi lovi calul, care se prăbuşi cu un nechezat ascuţit, lovindu-se cu pieptul de pământ. Ea sări din şa cu o repeziciune supraomenească, ateriză uşor pe pământ, apoi se întoarse să-şi privească străjerii.
Săgeţile ucigătoare ale romanilor reuşiră să-i culce de îndată la pământ pe cei doi buriviatori. Aceştia căzură de pe frumoşii lor cai, cu sângele şiroindu-le în praf. Când cavalerii se năpustiră spre buriviatorii răpuşi, druidul strigă:

- După ea! Pe ea o vreau!
Romanii se repeziră, mormăind, pe cărare.
La vederea tovarăşilor săi morţi, domniţa atalantă lasă să-i scape un strigăt. Făcu un pas către ei, apoi se răzgândi şi, blestemându-şi duşmanii, se pierdu în pădure.
În timp ce romanii alergau cu zgomot printre copaci, druidul se căţără pe o stâncă de granit care se ridică asupra lor. De sus, se vedea toată pădurea, de jur împrejur. Ridicându-şi bagheta, rosti:

- Multiplum razes Ignitum
Şi pădurea izbucni în flăcări pe o distanţă de o sută de metri. Cu o îndârjire sumbră, druidul făcu ca focul să se răspândească peste tot, până ce de jur împrejurul locului ambuscadei se întinse un inel de flăcări pe o suprafaţă de aproape un kilometru, care aducea cu o coroană din metal topit, coborâtă deasupra pădurii. Mulţumit de rezultat, druidul urmărea cu atenţie văpaia că nu cumva să se stingă.
Cercul de foc se îngroşa, micşorând zona în care aveau de căutat cavalerii. Deodată, druidul auzi strigăte şi un ţipăt răguşit. Privind printre copaci, văzu cum trei romani se prăvălesc grămadă la pământ, răniţi de moarte. Reuşi să o zărească şi pe atalantă, care fugea din faţa romanilor rămaşi în picioare.

Alergând cu o repeziciune uluitoare, ea se îndreptă către stâncă zgrunţuroasă de granit. Druidul examină pământul aflat la douăzeci de picioare mai jos, apoi sări cu uşurinţă în faţa ei. Atalanta se întoarse, poticnindu-se şi o luă la fugă înapoi pe cărare. De pe lama sabiei sale picura sânge roşu de roman, pătându-i săculeţul pe care îl ţinea în mână.
Romanii ieşiră din pădure şi o înconjurară, blocându-i orice cale de scăpare. Ea îşi roti privirile de jur împrejur, căutând un drum liber, apoi, văzând că nu există niciunul, îşi îndreptă trupul, afirmând un dispreţ suprem. Druidul se apropie cu bagheta ridicată, îngăduindu-şi să se bucure de situaţia disperată în care se afla domniţa:

- Prindeţi-o!
De îndată ce cavalerii păşiră către ea, atalanta deschise săculeţul, scoase ceva de-acolo, apoi îi dădu drumul să cadă la pământ. În mâinile ei se afla acum inelul de jad, care prin minunăţia sa preschimbase întunericul în lumină.
Îl ridică deasupra capului, îngânând în grabă nişte vorbe. Druidul mormăi cu disperare:
- Rotundum fluxum energeticum

O sferă roşie de foc ţâşni din bagheta sa, zburând ca o săgeată către domniţa atalantă. Dar era prea târziu. Un fulger verde ca smaraldul lumină pădurea preţ de o clipă şi inelul dispăru. De îndată, domniţa se prăbuşi, lovită de flacăra cea roşie.
Druidul urla de furie şi înaintă cu paşii mari, lovind cu bagheta în trunchiul de copac. Din vârful baghetei ţâşni o sabie ascuţită de lumină care decapită romanii. Apoi Druidul se apropie de atalantă.

Jurăminte de răzbunare, rostite într-o limbă ciudată, pe care numai ea o ştia, i se revărsară de pe buze. Încleştându-şi braţele subţiri unul de altul, Druidul privi pieziş către cer. Stelele reci, ca nişte paznici de dincolo de lume, îi întorceau privirea fără ca măcar să clipească. Cu buzele strâmbate de dezgust, se întoarse către atalanta prăbuşită fără simţire la pământ.
Frumuseţea ei, care l-ar fi vrăjit pe orice muritor, nu produse asupra druidului nicio impresie. După ce se convinsese că obiectul dispăruse, îşi recuperă calul care rămăsese ascuns pintre copaci şi, legând-o pe domniţa atalanta de-a curmezişul, se urcă în şa şi porni spre ieşirea din pădure.
Stinse flăcările pe care le întâlni în cale, dar lăsă tot restul să ardă.