Join the new world

Capitolul 1- Descoperirea

Decimus şi Decebal se despărţiră la intrarea în Sarmizegetusa. Decebal se duse încet spre dava lui Zyrax, cufundat în gânduri. Se opri în prag şi ridică mâna, pregătindu-se să bată la uşă.
- Ce vrei, băiete? se auzi un glas răguşit.

Se răsuci pe călcâie. Zyrax era în spatele lui, sprijinindu-se intr-un toiag răsucit, împodobit cu crestaturi ciudate. Purta o robă cenuşie, legată cu o funie la mijloc, ca a unui preot franciscan. De funia putrezită pe care o avea drept cingătoare, strânsă la brâu, îi atârna un săculeţ de piele de căprioară, maroniu. Nasul ascuţit şi mândru ieşea în evidenţă deasupra bărbii negre, îndreptându-se deasupra gurii; era trăsătura care-i domina chipul. Îl privea fix pe Decebal, cu ochii săi adânciţi în orbite şi umbriţi de fruntea fermă şi dreaptă, aşteptând să-i răspundă.

- Să aflu ceva important, îi zise Decebal. Decimus duce o daltă la reparat, iar eu aveam ceva timp liber, aşa că am venit să-ţi fac o vizită şi să văd dacă-mi poţi răspunde la câteva întrebări.
Bătrânul pufni şi se întinse spre uşă. Decebal observă că purta un inel de aur pe mâna dreaptă, cu o piatră de azul care strălucea, punând în evidenţă simbolul ciudat gravat pe ea:
- Ei, intră atunci; o să stăm puţin de vorbă. Tot timpul ai ceva de întrebat.

Înăuntru era întuneric beznă, iar în aer plutea un miros înecăcios:
- Să facem un pic de lumină.
Decebal îl auzi pe bătrân mişcându-se prin jur, apoi blestemând cu voce joasă zgomotul unui obiect care căzuse pe podea:
- Ah, gata!
Ţâşni o scânteie galbenă, apoi apăru o flacără tremurătoare.

Zyrax stătea în faţa unui cuptor, cu o lumânare în mână. Grămezi de papirusuri şi tăbliţe de lut antice erau adunate în jurul unei bănci de lemn, cu peretele drept spătar, întors cu faţa spre cuptor. Cele două capete erau sculptate sub formă de gheară de vultur, iar peretele sprijinitor şi fundul erau căptuşite cu piei de berbec, care încă aveau urme de la sângele animalelor sacrificate. Pe câteva bucăţi de piatră, ceva mai drepte decât celelalte, adunate laolaltă, se găseau suluri de papirus îngrămădite.

- Găseşte-ţi un loc, dar, pe Zalmoxis, fii atent! Toate astea sunt de mare preţ!
Decebal păşi peste paginile de pergament, pline de hieroglife cu diferite forme. Ridică uşor sulurile fărâmicioase de pe unul dintre pietre şi le puse pe jos. Când se aşeză, în aer se înaltă un nor de praf. Îi veni să strănute, dar se abţinu.

Zyrax se aplecă şi aprinse focul de la lumânare:
- Bine aşa! Cel mai bun lucru din lume - să stai de vorbă lângă foc.
Îşi dâdu gluga pe spate, lăsîndu-si la vedere părul, nu alb, ci argintiu, apoi atîrnă un cazan deasupra focului şi se aşeză comod pe banca de piatră.
-Aşadar, ce vrei să ştii ? i se adresă el lui Decebal, sec, dar nu cu răutate.
-Păi, zise Decebal, întrebîndu-se cum să ajungă la ce-l interesa, am tot auzit de buriviatorii, cît de înzestraţi erau… sau, cel puţin, aşa se zice. Aproape toată lumea vrea ca ei să vină înapoi, dar n-am auzit niciodată povestindu-se cum au apărut, de unde au venit ei sau de ce erau aşa de deosebiţi- în afară de faptul că aveau origine diferită.

-E mult de povestit, mormăi Zyrax, privindu-l cu atenţie pe Decebal. Dacă ţi-aş spune totul ar însemna să stăm aici pînă la iarna viitoare. Va trebui să-ţi povestesc mai pe scurt, ca să avem timp, dar, înainte să începem, am nevoie de nişte iarba de matrăgună.

Decebal aşteptă răbdător ca Zyrax să-şi aprindă iarba. Îi plăcea Zyrax. Bătrînul era uneori cam supărăcios, dar parcă niciodată nu-l deranja să-şi facă timp pentru Decebal. Odată, băiatul îl întrebase de unde se trage, şi Zyrax îi răspunsese râzând ‘Dintr-un oraş cam la fel cu Sarmisegetusa, dar nu aşa de interesant’. Foarte curios, Decebal îl întrebase pe unchiu-său, dar Duras nu ştia altceva decât că Zyrax îşi cumpărase o dava în Sarmisegetusa cu aproape cincisprezece ani înainte şi de-atunci trăise liniştit acolo.

Zyrax îşi aprinse iarba cu greu. Pufăi de cîteva ori, apoi zise :
-Aşa, acuma nu mai avem de ce să ne oprim, decât pentru supa. Deci… despre Buriviatorii sau Maerean SubAqua, cum le spun romanii. De unde să încep ? Epoca lor a fost foarte îndelungată, iar atunci când se aflau în culmea puterii, stăpâneau de două ori mai multe ţinuturi decît are acum unchiul tău, poate şi mai mult. Se povestesc multe despre ei, mai ales prostii. Dacă ar fi să crezi tot ce se spune, te-ai aştepta ca ei să fi avut puteri ca ale unui zeu dintre cei mai mici. Învăţaţii şi-au petrecut viata întreagă încercănd să separe minciunile de adevăr, dar mă îndoiesc să reuşească vreunul. Totuşi, nu e imposibil, cu conditia să ne mulţumim cu ce mi-ai cerut : cum au apărut buriviatorii, de ce erau aşa de respectaţi şi de unde provin ei. Să începem cu asta !
Decebal se lăsase pe spate şi asculta vrăjit glasul bătrânului.

- Dacii nu au început, căci au apărut o dată cu însăşi Europa. Iar de dispărut, vor dispărea numai când lumea asta va pieri, căci ei suferă la un loc cu pământul. Ei, galii şi alte câteva neamuri, puţine la număr, sunt adevăraţii locuitorii ai acestui pământ. Au trăit aici înaintea tuturor celorlalţi, puternici şi mândri de splendoarea stihiilor care le-au dat viaţă. Lumea lor a rămas neschimbată până ce primii buriviatori au venit pe mare, cu toate bărcile alea imense, cărora ei le spun corăbii.
- De unde au venit buriviatorii? Îl întrerupse Decebal. Şi de ce li se zice "Mândria pământului"? Şi chiar există?

Zyrax se încruntă:
- Vrei să-ţi răspund la ce m-ai întrebat sau nu? N-o să pot, dacă vrei să trecem prin toate tainele.
- Îmi pare rău, zise Decebal, lăsând capul în jos şi încercând să pară abătut.
- Aiurea, spuse Zyrax, destul de amuzat.
Îşi ridică ochii spre foc, privind flăcările care mângâiau cazanul:

- Dacă vrei să ştii, buriviatorii nu sunt legende şi li se zice "Mândria pământului" pentru că sunt mai falnici şi mai mândri decât oricare alt neam. Au venit dintr-un loc căruia ei îi zic Atlanta, dar nimeni în afara lor nu ştie ce e, nici măcar unde e. Aşa, zise el, privindu-l cu ochii mari pe băiat, ca să fie sigur că nu-l mai întrerupe, pe-atunci buriviatori erau un neam mândru, dezvoltaţi tehnologic. La început, dacii, i-au privit pe buriviatorii ca pe nişte demoni şi din cauza asta au făcut o greşeală cumplită. Un tânăr dac nesăbuit a vânat un buriviator şi l-a omorât cu sânge rece. Revoltaţi, buriviatorii l-au prins şi l-au măcelărit şi, din păcate, vărsarea de sânge nu s-a oprit aici. Buriviatorii s-au adunat şi au atacat întregul neam al dacilor. Îngroziţi de greşeala oribilă pe care o făcuseră, dacii au încercat să oprească războiul, dar nu au găsit nicio cale de a vorbi cu buriviatorii.
Aşadar, ca să îţi povestesc foarte pe scurt o serie de evenimente complicate, a avut loc un război foarte lung şi foarte sângeros, pe care ambele tabere au ajuns să îl regrete. La început, dacii au luptat numai ca să se apere, căci nu doreau ca lupta să scape de sub control, dar cruzimea buriviatorilor i-a obligat până la urmă să atace la rândul lor, ca să rămână în viaţă. Asta a durat 10 ani şi ar mai fi ţinut încă multă vreme, dacă un dac pe nume Burebista nu ar fi găsit un inel de jad.
Decebal clipi surprins din ochi.

- Aha, văd că nu ştiai nimic despre străbunul tău, zise Zyrax.
- Nu.
Cazanul începu să fluiere ascuţit. "De ce nu am ştiut acest lucru?"
- Ei, atunci totul o să ţi se pară şi mai interesant, spuse Zyrax.
Luă cazanul de pe foc şi turnă apă clocotită în două cupe. Oferindu-i una lui Decebal, îl preveni:
- Frunzele astea de Hypersenticus nu au nevoie să stea prea mult în apă, aşa că bea-l repede să nu se facă prea tare!
Decebal încercă să guste, dar îşi fripse limba. Zyrax îşi puse cupa deoparte şi continuă să povestească:

- Nimeni nu ştie cum de s-a pierdut inelul. Unii spun că Păstrătorii muriseră într-un atac al dacilor. Alţii cred că buriviatorii l-au lăsat intenţionat acolo. Oricum, Burebista şi-a dat seama cât ar fi de important să poată păstra acest inel şi să înveţe să-l folosească. După ce în timpul unei lupte cu buriviatorii, Burebista a arătat inelul acestora, toţi au căzut în genunchi şi au început să se prosterneze. Între cele două neamuri s-au petleciuit legăminte şi, ca să fie siguri că războiul nu va mai izbucni niciodată, au hotărât că era necesar să creeze trupele mixte.
La început, rolul trupelor mixte era numai acela de a stabili o legătură între daci şi buriviatori. Totuşi, o dată cu trecerea timpului, lumea şi-a dat seama de valoarea lor şi li s-a dat şi mai multă putere. Până la urmă, s-au stabilit pe insula Şerpilor, unde au construit un oraş - Atlaskedava. Înainte ca romanii să-i învingă, aceste trupe deţineau mai multă putere decât toţii regii din Tracia la un loc. Ei bine, cred că am reuşit să-ţi lămuresc unul sau două lucruri.

- Da, zise Decebal, cu gândurile aiurea.
Îşi imagina măreţia trupelor mixte, dar ceva lipsea:
- Nu înţeleg, zise el. Noi unde eram când au apărut Trupele mixte?
- Noi? Îl întrebă Zyrax, ridicând dintr-o sprânceană.
- Ştii tu, neamurile mele.
- Noi, râse Zyrax, la fel ca dacii, ne-am născut pe alt tărâm decât acesta. Strămoşilor tăi le-au mai trebuit încă o sută de ani să ajungă aici şi să li se alăture trupelor mixte.
- Nu se poate, protestă Decebal. Noi am trăit mereu în valea Sarmidava!
- Da, poate, timp de câteva generaţii, dar nu mai mult de-atât. Cât despre tine, Decebal, nu se poate spune că ai rădăcini prea adânc înfipte în aceste locuri, îi zise Zyrax cu blândeţe. Deşi crezi că faci parte din familia lui Duras Diurpaneus şi pe bună dreptate, tatăl tău nu era de prin părţile astea. Întreabă-i pe oameni şi ai să găseşti mulţi care nu trăiesc aici de prea mult timp. Valea asta e străveche şi nu ne-a aparţinut întotdeauna.

Decebal se întunecă la faţă şi mai luă o înghiţitură mare de fiertură. Era încă destul de caldă ca să-l ardă pe gât. Oricine i-ar fi fost tatăl, casa lui era aici!
- Ce s-a întâmplat cu magicienii după distrugerea trupelor mixte?
- Nimeni nu ştie precis. La început au luptat alături de daco-buriviatorii, dar, când a devenit limpede ca romanii vor câştiga, şi-au închis toate intrările cunoscute în pădurile sacre şi-au dispărut în acestea. Din câte ştiu eu, de-atunci n-a mai fost văzut nici unul.
- Dar buriviatorii? Îl întrebă Decebal. Cu ei ce s-a întâmplat? Doar n-au fost omorâţi toţi!
- Aceasta, îi răspunse Zyrax cu multă tristeţe, este cea mai mare taină din Dacia de astăzi: câţi buriviatorii au scăpat de măcelul sângeros pornit de romanii? I-au cruţat pe cei care au primit să intre în rândurile lor, dar numai buriviatorii corupţi din legiunea trădătorilor i-au ajutat cu adevărat.
Zyrax îi dăduse mult de gândit şi se făcea târziu:

- Ei, cred că de-acum Decimus a terminat treaba cu Orelon fierarul. Ar trebui să mă întorc, deşi eu, unul, aş mai sta.
Zyrax ridică dintr-o sprânceană:
- Ce, gata? Mă aşteptam să stăm aici şi să-ţi răspund la întrebări până venea Decimus după tine. Nu vrei să afli despre tactica de luptă a buriviatorilor sau să-ţi povestesc vreo bătălie care să-ţi taie respiraţia? Adică, am terminat?
- Deocamdată, râse Decebal. Am aflat ce voiam, ba chiar mai mult de-atât.
Se ridică, iar Zyrax îl urmă:
- Bine, atunci.
Îl conduse pe Zyrax la uşă:
- La revedere. Ai grijă de tine şi nu ezita să mai treci pe la mine dacă mai găseşti întrebări fără răspuns.
- Aşa o să fac. Mulţumesc.
Decebal ieşi, în lumina strălucitoare a soarelui de iarnă, clipind des. O porni la drum agale, cugetând la tot ce auzise.